Roşia Montană: viaţa după cinci ani fără minerit

Roşia Montană nu este un simplu sat de munte. Are în spate o istorie de aproape două milenii, care a fost dintotdeauna legată de minerit. După închiderea minelor, însă, roşienilor le-au rămas puţine alternative pentru a-şi câştiga existenţa. Activităţile agricole – cultivarea cartofilor sau creşterea animalelor – nu sunt o opţiune viabilă pentru locuitorii Roşiei Montane, dat fiind pământul prost şi distanţa faţă de oraş, unde ar putea să-şi vândă recoltele. Dezvoltarea turistică nu poate nici ea să asigure întregii populaţii un trai decent, dovadă stă faptul că iniţiativele de până acum în această direcţie nu au atras suficienţi vizitatori pentru ca Roşia să „înflorească”. Roşienii sunt încă nostalgici după siguranţa financiară pe care le-o asigura munca în minerit, iar întreaga viaţă a oraşului a fost dintotdeauna strâns legată de această activitate.
Gazeta de Cluj vă prezintă un reportaj din inima Apusenilor, în care sătenii din Roşia Montană vorbesc despre cum li s-a schimbat viaţa după închiderea minei în 2006 şi despre speranţele lor pentru un viitor mai sigur şi prosper.

NOSTALGIA FOŞTILOR MINERI

Un roşian care a lucrat în mină, Nelu Oprişa, povesteşte că munca era mai grea pe vremuri, dar acum oamenii se descurcă foarte greu. Oprişa se trage dintr-o familie cu lungă tradiţie la Roşia Montană. Erau cândva proprietari de băi şi aveau şteampuri de măcinat minereul. Acestea însă au fost naţionalizate la venirea comuniştilor la putere. Fostul miner povesteşte că a pornit la facultate cu gândul să se întoarcă la Roşia Montană şi lupta pentru note pentru ca să prindă repartiţia în satul natal. Nelu Oprişa a ajuns inginer şef la RoşiaMin, firma de stat care a activat la Roşia Montană, şi care s-a închis în 2006. Fostul inginer povesteşte despre cei 1.200 de angajaţi în 1990 care, la momentul închiderii, mai erau doar 360. “Firma de stat nu s-a închis pentru că nu mai erau rezerve, ci din cauza faptului că statul român nu a mai investit în minerit. Cu mulţi ani înainte de a se închide, toate minele din ţară erau subvenţionate. Chiar şi la noi la aur, iar subvenţia era din ce în ce mai mică. Au venit valuri de restructurări, ordonanţe cum se numeau, prin care oamenii se pensionau mult mai repede”, explică fostul miner. La acea vreme puteai să ieşi la pensie la 45 de ani, iar acum mulţi dintre locuitorii satului sunt pensionari.
Nicu Oprişa îşi aminteşte că închiderea din 2006 a avut un impact considerabil asupra situaţiei economice a oamenilor din sat. El s-a pensionat pe baza anilor munciţi în minerit şi are venitul asigurat, dar există mulţi roşieni care nu au nici o sursă de venit, neavând vârsta sau anii munciţi necesari pentru a se pensiona atunci când societatea a început să facă disponibilizări. „A fost, este şi va fi zonă mono-industrială. Şi bunicii mei au fost mineri şi cei care au fost înaintea lor. Dacă nu se face o investiţie majoră, o să fie o zonă moartă”, consideră fostul inginer.
Acesta arată că şi cei care se opun proiectului minier au fost mineri cândva. „Eugen Cornea tot miner a fost. Nevasta dânsului a lucrat la noi la birou, tot din minerit a ieşit la pensie. Eugen David a lucrat la Petroşani şi la Roşia Poieni. Toţi roşienii au lucrat parţial sau total în minerit. Agricultura nu îţi dă o pensie şi la 70 de ani nu o mai poţi face, iar până atunci poţi face doar agricultură de subzistenţă. Şi copiii-s cam plecaţi. Tinerii mai au şanse să se întoarcă dacă începe proiectul. Mulţi prieteni de-ai mei mai tineri aşteaptă demararea proiectului şi revin din Italia, din Spania. Oamenii care au plecat au dus-o mai bine acolo, dar au muncit pe brânci. Le-a fost greu acolo până să intre în ritm, dar acum cu această criză speră să îşi revină. Cred că ar fi fost mai bine să fi demarat proiectul minier mai repede şi să nu trebuiască să plece. Sunt convins şi eram mai uniţi, nu rupţi de toată lumea”, spune fostul miner. „Acum că nu există minerit mă simt ca şi cum nu m-aş fi născut. La noi, din moşi strămoşi e ceva în sânge. Majoritatea sunt obişnuiţi cu mineritul. Altceva ce mai este?”, ne povesteşte Oprişa.

Tinerii au emigrat

„Era nevoie de o investiţie mare la noi. În 1991 noi, firma de stat, aveam un proiect de dezvoltare a capacităţii de producţie de la 420.000 de tone la 540.000, cu o nouă uzină de preparare şi o serie de modificări majore. Dar Guvernul român, dacă bine reţin, ne-a anulat acest proiect”, spune Oprişa. Prin urmare, în absenţa unor şanse reale pentru un viitor în care să-şi câştige pâinea în localitatea natală, mulţi dintre tinerii din sat au plecat în străinătate.
Cei rămaşi în urmă spun că, dacă s-ar relansa activitatea minieră, o parte din aceştia s-ar întoarce, mai ales în contextul actual, când mulţi muncesc doar cât să trăiască sau chiar deloc. O mare parte din cei plecaţi au lucrat în mină până în urmă cu cinci ani şi au lăsat în urmă părinţi sau copii pentru a le putea asigura siguranţa financiară în absenţa exploatărilor miniere. Dacă ar găsi şi la Roşia Montană ceea ce caută acum în străinătate, tinerii ar putea să asigure nu doar pâinea familiilor lor, ci şi un viitor mai prosper pentru întreaga comunitate.